May 26, 2019
News Ticker

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2019


Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Ne aflăm, din punct de vedere liturgic, într-o perioadă de o profundă şi uimitoare frumuseţe duhovnicească. Este vremea Postului Mare, în care ne străduim, fiecare după putinţa noastră, să recâștigăm ceea ce am pierdut prin acceptarea păcatului în viaţa noastră. Adică, starea de rai, de har şi de puritate a inimii, dobândite plenar şi real în Taina Sfântului Botez şi actualizate permanent prin celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe.

Rostul adânc al Postului Mare constă într-o călătorie ascetică, timp de patruzeci de zile, ca renunțare radicală la păcate prin Taina Spovedaniei, şi într-o cuminecare cât mai deasă şi conştientă cu Trupul şi Sângele Domnului, Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Care a biruit păcatul, iadul și moartea şi ne-a făcut părtaşi luminii celei neînserate şi vieţii celei veşnice.

După o săptămână de post şi rugăciune intensă, Biserica ne oferă prilejul binecuvântat de a medita asupra semnificaţiilor pe care le cuprinde duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei. Este duminica în care suntem chemaţi să conştientizăm, în chip smerit şi demn, identitatea, unitatea şi actualitatea credinţei noastre.

A fi ortodox nu înseamnă numai apartenența formală la o instituție religioasă, ci înseamnă mai ales un mod de viaţă întrupat în tradiţia dogmatică, liturgică și filantropică a Bisericii Ortodoxe. Înseamnă dreaptă credință, dreaptă viețuire și dreaptă făptuire. Ortodoxia este acea frumuseţe despre care vorbeşte unul dintre importanţii teologi ai veacului 20 în următoarele cuvinte: „Da, există o frumuseţe deosebită, spirituală, care, neputând fi prinsă în formule logice, este în acelaşi timp singura cale adevărată care ne permite să definim ce este şi ce nu este ortodox.

Cunoscătorii acestei frumuseţi sunt părinţii duhovniceşti, maeştrii în «arta artelor», cum numesc asceza Sfinţii Părinţi. Aceştia, ca să spunem aşa, «au căpătat îndemânare» în ceea ce priveşte discernerea valorii vieţii duhovniceşti. Gustul ortodox, forma ortodoxă se simt, dar nu pot fi supuse calculului aritmetic; Ortodoxia se vădeşte, nu se dovedeşte. Iată de ce pentru oricine doreşte să înţeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experienţa ortodoxă directă”.

Ortodoxia este „sarea pământului” (Matei 5, 13), despre care ne vorbește Domnul Iisus Hristos în Evanghelie. Este plinătatea adevărului şi integritatea vieții omului. Ortodoxia este, în același timp, dreaptă credință și dreaptă viețuire. Ea este viața lui Hristos prezentă și lucrătoare în viața creștinului ortodox evlavios (cf. Galateni 2, 20, Coloseni 3, 3). Această trăire în duhul lui Hristos se vede mai ales în viețile sfinților.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Această frumuseţe a adevărului credinței și a sfințeniei vieții creștine o celebrăm în duminica de astăzi. Geneza acestei sărbători are în spatele ei lupta dogmatică şi duhovnicească de peste un secol (726-843) a cinstitorilor sfintelor icoane cu cei care denigrau şi dispreţuiau sfintele icoane, numiți iconoclaști.

Începând cu împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741), iconoclasmul a devenit politica religioasă oficială a curţii imperiale din Constantinopol, ceea ce a determinat reacţia apologetică foarte promptă şi articulată a Sfântului Ioan Damaschin (675-749), care redactează Trei tratate împotriva iconoclaştilor, fundamentând realitatea şi sensul icoanei pe adevărul dogmatic al Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin afirmă că icoana este imaginea care reprezintă natura umanã văzută a Fiului lui Dumnezeu cel nevãzut: „Odinioară – spune el – Dumnezeu cel necorporal şi fără de formă nu era zugrăvit deloc. Acum, însă, prin faptul că «Dumnezeu S-a arătat în trup», fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi a săvârşit prin materie mântuirea mea. Nu voi înceta a cinsti materia prin care s-a săvârşit mântuirea mea (…). Nu defăimăm materia, căci nu este nevrednică de cinste”[2].

Sinodul al VII-lea Ecumenic din septembrie-octombrie 787 a pus capăt unui lung şir de persecuţii şi exiluri pentru cei care cinsteau icoanele. Artizanii acestui moment de restaurare a cinstirii icoanelor au fost împărăteasa Irina (752-802) şi patriarhul Tarasie al Constantinopolului.

Având drept temei tradiția biblică și patristică, prin definiția dogmatică a acestui Sinod s-a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și Sfintele Icoane: „ca asemenea modelului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa să fie înălţate cinstitele şi sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veşminte, pe ziduri şi pe lemn, în case şi lângă drumuri; şi anume icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstiţilor îngeri şi tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi”

Facebook Comments

Be the first to comment

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.