De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii ‒ se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte prorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
(Sfântul Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, capitolul 13)
Sfântul Apostol Pavel dedică un imn fără seamăn dragostei, cum citim la II Corinteni, capitolul 13, care „nu cade niciodată”, pentru că „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Două sunt marile puteri care există în viaţă: iubirea dezinteresată şi smerenia paşnică.
Iubirea dezinteresată este proiectată de Soarele dătător de viaţă, care se jertfeşte încontinuu pentru a oferi căldura şi lumina Lui tuturor, fără excepţii, fără să spere şi să aştepte nimic. Cu smerenie paşnică funcţionează pământul nostru, care, deşi toţi îl călcăm şi aruncăm gunoaiele pe el, rămâne statornic şi ne oferă roadele lui curate şi bogăţiile sale preţioase. Dacă aceste două puteri ar dispărea, atunci omul ar pieri. Dragostea, spun Sfinţii Părinţi, este dascălul proorocilor, învăţătorul Sfinţilor Apostoli, puterea mucenicilor, inspiraţia vârfurilor monahismului creştin şi desăvârşirea tuturor sfinţilor. Cel care nu L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat aleargă zadarnic, şi nicicând nu L va putea ajunge dacă mai întâi nu l iubeşte pe aproapele său. Căci dragostea se referă mai întâi la Dumnezeu, şi apoi la aproapele nostru. Toată Sfânta Scriptură, de la cartea Facerii şi până la cea a Apocalipsei, este străbătută ca un fir roşu de ceea ce înseamnă “dragoste”.
Fără dragoste nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. În faţa iubirii se deschid toate uşile, iar în faţa urii, potrivnică ei, nu se deschide nicio uşă, iar rugăciunea celui care urăşte nu are puterea să se ridice la Dumnezeu, ci se împrăştie ca fumul jertfei lui Cain.
Pentru a urma învăţătura creştină ortodoxă este nevoie de a ne însuşi mai întâi dragostea, „căci lumea întreagă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei când pacea veţi păzi o pururi şi va fi dragoste între voi”, ne învaţă Mântuitorul. Poruncă vă dau vouă „să vă iubiţi unii pe alţii, precum v am iubit şi Eu pe voi”.
Să nu uităm că Dumnezeu din iubire l a făcut pe om şi pentru a l salva din ghearele păcatului, în care a căzut din lucrarea diavolului; S a făcut om, ca omul să se întoarcă înapoi la locul de unde a căzut cu atâta ruşine.
Pentru desăvârşirea dragostei creştine, Iisus Hristos ne a poruncit „să iubim pe vrăjmaşii noştri”. Nicio religie, din cursul veacurilor şi până în prezent, nu a pretins adepţilor ei să şi iubească vrăjmaşii.
De aici adevărata iubire, care este motorul, adâncul sau miezul Dragostei creştine. Este de neconceput ca o dragoste desăvârşită să şi abandoneze vrăjmaşii; trebuie să ne rugăm pentru ei. Exemple ne a dat însuşi Mântuitorul: „Tată, iartă i, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Apoi, rând pe rând, şirul nesfârşit al credincioşilor, de a lungul erei creştine.
Așadar, dragostea este mai presus de toată știința și cunoștința. Fără puterea dragostei, credința slăbește, căci credința „este lucrătoare prin dragoste”, iar nădejdea se ofilește și scade mereu.
Conovici Daniel-Constantin, elev al ,,Seminarului Teologic Ortodox “Sfântul Ioan Gură de Aur”, din municipiul Târgovişte.x
Leave a Reply