Durerea este rezultatul neascultării primului om și al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Rai. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii și al suferinței, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecința neascultării sale, a folosirii greșite a libertății de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viața sa.
Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu față de om, pentru că Dumnezeu nu pedepsește niciodată. El săvârșește numai binele. Durerea a fost consecința firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-și revină, să se ajute pe sine, să se smerească și încet-încet să regăsească Raiul.
Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor a sclaviei și a nenorocirilor din viața sa, nu s-a smerit suficient de mult, Însuși Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească și, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră prin jertfa Sa de pe Cruce să răstignească durerea și patimile noastre.
Omul este în stare a primi calea cea strâmtă a suferinţei numai atunci când Domnul Cel Sfânt, Care este răstignit şi pătimeşte neîncetat în această lume, Se atinge de viaţa lui. De aceea este firesc ca şi noi, mădularele Trupului lui Hristos, al cărui Cap mult-pătimitor este El, să îmbrăţişăm aceeaşi suferinţă. Dacă Domnul, Capul Trupului, poartă cunună de spini, cum ar putea oare mădularele Lui primi mângâierea duhului unei lumi care Îi cere Celui ce moare răstignit pe Cruce: „Coboară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine”? Mângâierea va veni când va rândui Dumnezeu, adică atunci când omul este coborât de pe cruce, iar nu când se coboară el însuşi. Mângâierea noastră constă în a urma pilda Celui ce a răbdat totul până la moarte şi a înviat a treia zi.
De-a lungul numeroaselor căderi şi ridicări şi a repetatelor experienţe ale pierderii harului, învăţăm să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiţi, întrucât ştim că, în marea Lui milostivire şi dragoste, Dumnezeul nostru este „slab” şi Se pleacă degrabă spre strigătul nostru. Iar când lucrurile merg mai bine ne smerim pe noi înşine, căci am cunoscut din cercare cât este de greu a păstra o astfel de stare. În felul acesta, structura noastră sufletească se întăreşte şi dobândim o oarecare statornicie ce ne ajută să înfruntăm ispitele.
Cei care îndură suferinţa cu serenitate, cu împăcare, neavând o atitudine revoltătoare şi de refuz al acesteia au fericita nădejde că răbdarea suferinţei, însoţită cu mulţumirea către Dumnezeu, îi conduce spre Înviere, spre o nouă viaţă. Când suferim şi ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, suferinţa va deveni pentru noi o poartă spre cereasca Împărăţie. Faptul că Hristos Cel răstignit şi înviat tronează în acest lăcaş al slavei, stând de-a dreapta Tatălui, este pentru noi un semn al speranţei, al nădejdii înveşmântării în slavă; căci dacă am fost cu El în suferinţă, vom şi împărăţi împreună cu El în Împărăţia slavei şi a bucuriei nesfârşite.
CONOVICI DANIEL CONSTANTIN, elev la Seminarul Teologic Ortodox ,,Sfântul Ioan Gură de Aur, municipiul Târgovişte.
Leave a Reply