“La plinirea vremii, Iisus Hristos s-a făcut om în chip adevărat, a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, S-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci, când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui, spre a ne aduce aminte de El…” (Sf. Ioan Damaschin, Despre icoane, Tratatul 3, cap.12)
Prima Duminică din Postul Mare este sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor. Ea mar¬chează nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotri¬veau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, ci şi cristalizarea în formă definitiva a învăţăturii ortodoxe şi respingerea clară a tu¬turor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine.
În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii.
Spiritualitatea este conţinutul credinţei, experiat în trăirea lui vie, spunea părintele Dumitru Stăniloaie. Bogăţia şi frumuseţea neasemănată a spiritualităţii ortodoxe, le constatăm din nenumăratele ei particularităţi. Una dintre acestea este şi icoana. n sensul cel mai restraîns al cuvântului, icoana indică coborârea lui Dumnezeu în lume şi participarea omului la viaţa divină, deci realizarea sfinţeniei care trebuie să constituie un imbold perpetuu pentru credincioşi de a urma pilda celor reprezentaţi în icoane. Ele anunţă prin culori şi fac ceea ce Evanghelia proclamă prin cuvânt. Icoana este aşadar, unul din aspectele revelaţiei divine şi ale comuniunii noastre cu Dumnezeu. Temeiul cinstirii sfintelor icoane, ni-l dă însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel ce a fost chipul slavei celei necuprinse, S-a făcut om asemenea nouă, ca pe noi să ne ajute să fim ”asemenea” cu Dumnezeu.
“El s-a făcut Fiul Omului, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu prin har”(Ioan 1,12). Credinciosul nu se întâlneşte numai cu Hristos rugându-se înaintea icoanei Lui, ci şi cu sfinţii la a căror icoană se închină. Icoanele servesc drept mijlocire între persoanele reprezentate şi credincioşii care se roagă, adunându-i pe toţi în comuniunea harului. Se stabileşte astfel un contact, o anumită legătură între sfinţi şi credincioşi. Prin icoană divinul inundă lumea, prin care face să curgă harul îndumnezeitor asemenea unor râuri minunate, icoana arată împlinirea nădejdii omului, eliberarea lui din “robia stricăciunii”(Rom. 8,21).
Icoanele ne ajută să ne înălţăm cu mintea şi inima spre cele cereşti. Aflându-ne în faţa unei icoane “tace tot trupul” şi lasă să răsune în cuget şi în minte ecoul veşniciei. Ele ne ajută să devenim ceea ce trebuie să fim, ne ajută să ne asemănăm şi să urmăm pilda celui pe care-l reprezintă. De vreme ce avem ochi, este cu neputinţă să nu privim cu evlavie şi să nu cinstim icoana care ne înfăţişează chipul Fiului lui Dumnezeu Întrupat, “Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”(Filipeni 2,7).
Icoanele bisericii noastre ne învaţă şi ne arată ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră, fiind ca o Biblie în culori, prin care se descoperă adevărurile dumnezeieşti. Ele ne arată chipul omului nou născut prin har. De aceea icoanele ne arată frumuseţea sufletului, nu ne înfăţişează ca un ideal trupul destinat morţii, ci pe cât se poate, trupul transfigurat, biruitor asupra păcatului, trupul veacului viitor, destinat nemuririi ( I Cor. 15,34-45).
Aşadar, ţinând predaniile, Biserica ne învaţă să cinstim sfintele icoane, aşa cum limpede aflăm din hotărârea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic cu contribuţia patriarhului Tarasie ( 787-806), care fixează învăţătura despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor: “Este permis şi chiar bine plăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte însă nu li se dă adorarea ( închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea”. Biserica păstrează cu sfinţenie icoanele cinstite de întreaga Ortodoxie,, icoane care arată sfinţenie, pietate, smerenie, cucernicie, fugă de păcat, arată sârguinţa spre cele înalte.
Şi cu acestea să ne închinăm sfintelor icoane ale lui Hristos şi celor ale Preacuratei şi ale tuturor sfinţilor, care sunt însemnate pe pereţi, pe lemn, pe sfintele vase, lepădând păgâneasca credinţă a celor necredincioşi. Pentru că cinstea icoanei, precum zice Sfântul Vasile cel Mare, trece la chipul care s-a închipuit, cerând pentru rugăciunile Maicii Tale Hristoase Dumnezeul nostru şi ale tuturor sfinţilor, să ne dăruieşti nouă mare milă”.
CONOVICI DANIEL- ELEV , al Seminarului Teologic ortodox “Sântul Ioan Gură de Aur “, din Târgovişte


Leave a Reply