Ziua Internațională a Poeziei e aproape de aniversarea lui Nichita Stănescu. O potrivire fericită, veți spune. Viața m-a învățat să nu cred în coincidențe, dar să recunosc felul în care apropierea și despărțirea oamenilor, respectiv a istoriei de sărbătorile ei, e de cele mai multe ori mâna lui Dumnezeu.
Nichita a fost demiurg. Poezia lui a fost dor de el, dor de Dora, dor de neființă.
“Mi-e dor să pot, să nu-mi mai fie, dor de tine”. Poezia e “Înapoierea cheii” la o lume pe care doar el, o avea, către îngeri și către câini, către iubire și către păcat. Poezia lui nu te mișca. Te paraliza. Dar, în schimb, se mișca. “-Nu vrei să cumperi un câine? / m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”. Poezia a fost câinele lui credincios.
Sigur că mulți au greșit când elegiile au prins lumina tiparului. Au încercat să găsească o metodă recognoscibilă, să teoretizeze un stil. Dar Nichita nu era teoretizabil pentru că poezia lui era ceva nu primar intelectualist, ci vitalist. A fost orice, mai puțin un manierist. A avut cultul libertății și șarmul necuviinței. A îndrăznit Elegia. Asta înseamnă, de fapt, a scuti o execuție originală de o explicație postumă și nenaturală. Adică, a nu transforma în filosofie un discurs care se vrea dincolo de ea. Nu și-a dorit critici, nici adepți. Cu toate astea, a fost cel mai aproape de un capital simbolic prădat și hărțuit azi, tot mai capitalist, de autori nu minori, dar oricum, străini, în disperarea lor, de demnitatea unui proxim al lui Camus. Despre Nichita nu se spune întâia dată că a pierdut Nobelul, ci că a câștigat grația lui Dumnezeu de partea lui. Altfel nu se explică poeziile lui că energii necreate, ca taine, ca religii ale literaturii mari.
Ars poetica nu se premeditează, ci se trăiește. Și, pentru că se trăiește, leagă: tâmpla bărbatului de a femeii, cerul de pământ și nefamiliarul de cunoscut. Poezia aduce lumea la ea însăși. Un reflex sănătos într-un timp în care noi înșine nu ne mai aparținem. Doar că, într-o zi, mobilul poeziei s-a oprit. Nichita nu a mai bătut din inimă și tot ce ne-a rămas a fost o nevoie, tot mai crudă și surdă, de a-l aduce, imposibil, de la el la noi.
Las aici Ars Poetica, pentru aceia care astăzi, de Ziua Internațională a Poeziei, au tânjit după Nichita.
Îmi învăţam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului şi iarba,
între stelele negre ale luminii şi pământ,
între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.
Deputat Ionuț Vulpescu – Vicepreședinte PSD Dâmbovița
Leave a Reply