Școala online nu e școală. Mă gândesc melancolic la începutul anilor ‘90: dascăli fără tabletă și modest îmbrăcați ne deschideau ochii minții spre tainele matematicii, legile fizicii sau dilemele istoriei. Eram fericiți.
Stiloul, caietul și cartea reprezentau plugul, ogorul și căruța elevului ambițios, însetat de învățătură. Omul educat n-avea o minte distrată, ci o inteligență concentrată, capabilă de atenție prelungită. Citeam recent un mesaj care m-a pus pe gânduri.
„Am avut în fiecare ciclu școlar câte 35 de colegi de clasă, mergeam la scoala și sâmbătă și la munci agricole.
Notele erau de toate felurile, de la 1 la 10, ca sa iei un 9 sau un 10 trebuia să înveți pe brânci.
Nu am avut niciodată extemporale anunțate.
Manualele erau baza, nu mergeam la școală ca sa ne dicteze profesorul lecția pe care a «conceput-o».
Dintre absolvenții de gimnaziu, nu țin minte să fi existat vreodată un analfabet funcțional, toți știau să citească și să socotească decent.
La absolvenții de liceu nu se punea aceasta problema, toți cunoșteau toate romanele clasice și mulți aveau o cultură generală bună.
La facultate mergea 1 din 10 sau 20, nu 9 din 10!“
Vi se par exagerări? Dumneavoastră ce amintiri aveți din școala românească? Desigur, nu putem idealiza trecutul, însă cred că-n generația părinților și a bunicilor noștri exista mai mult respect pentru munca intelectuală, pentru școală și pentru dascăli. Mi-aș dori să renaștem cândva România deșteaptă.
Leave a Reply