Rucsandra Cioc, contributor pentru Republica, atrage atenția asupra efectului televizorului asupra copiiilor:
Vă voi prezenta punctul de vedere al unei persoane care nu are altă pasiune mai acaparantă decât aceea de a încerca să facă educație. Un argument care îmi permite să afirm că mediul școlii mi-e bine cunoscut e acela că am predat în mai multe școli, de la unele centrale, la altele mărginașe, și am trecut atât prin sistemul de stat, cât și prin cel al școlii private. În prezent, aș putea constitui obiect de experiment pedagogic, prin discrepanța încadrării, deoarece predau la două clase dintr-un liceu top 3 al Capitalei (o micro-universitate adolescentină), însă baza și majoritatea orelor le am la o mică școală gimnazială de cartier.
Azi mulți copii nu mai sunt oglinda părinților, ci oglinda modelelor de la TV
Ca dirigintă, am întâlnit mulți părinți foarte rezonabili, oameni civilizați și validați social, dar copiii lor își luaseră setul de valori din cu totul alte părți decât din familie. Azi mulți copii nu mai sunt oglinda părinților, ci oglinda modelelor pe care și le iau din cultura media ori din anturaj. De unde și drama la care, cu ochii în lacrimi, părinții îi fac adesea părtași pe diriginți. Desigur, este până la urmă vina părinților că permit această expunere excesivă la alte medii (virtuale sau de anturaj) cărora le deleagă, involuntar, sarcina educării copilului. Fiind realiști, vom înțelege că școala are cel mult un efect ameliorativ, după viitura năprasnică de violență și vulgaritate care trece, de regulă, peste mințile elevilor. Minți atât de gingașe! Nu vreau ca acest adjectiv să sune siropos, dar nu ar trebui să avem de nimic mai multă grijă amestecată cu respect, ca de gingășia acestor suflete.
În schimb, de la grădiniță le permitem expunerea la filmulețe (de grafică excepțională, de acord) în care trupuri umane sunt făcute zob, iar decorul este invadat de monștri, războaie, peisaje apocaliptice. Ca detaliu lingvistic neașteptat (prin natura meseriei rezonez la aspectul lingvistic), desenele animate au dus și la recuperarea unor termeni altfel ușor învechiți. Auzeam printre copii mai mici, rostită apăsat, jignirea „nemernicule!”. Cine mai folosește astăzi acest cuvânt, în afară de acea voce care dublează desenele animate și care încearcă să găsească traduceri eufemistice? De la groapa de nisip din parc s-ar putea strânge material pentru o teză de doctorat în lingvistică.
De exemplu, aici se pot auzi chemări de tipul „Hei, amice, vino să ne jucăm!”, cu o fidelă ritmare de Disney channel și cu reînvierea acelui caragialian „amice”. Oricum, ce am ilustrat mai sus apare ca minim pericol. Să privim spre adolescență, unde cu greu mesajul școlii (și al familiei) mai este acceptat de elevi, interesați extrem de mult de aspect fizic (aceeași presiune media și de grup), epatare financiară, divertisment, recompensă imediată. Foarte mulți dintre copiii noștri au scopuri imediate și nesemnificative, iar dacă mai învață, o fac de regulă pentru recompense rapide (nota), fiindu-le greu să privească într-un viitor îndepărtat, greu să înțeleagă că învață pentru următorul ciclu de învățământ sau pentru integrarea lor profesională. Ei devin niște copii care nu își mai conturează astfel de speranțe, pentru că societatea le oferă permanent modele de oameni care au reușit în absența școlii și a educației, în general.
Mulți dintre copiii noștri au suspendat cu totul aceste proiecții despre ei înșiși ca adulți integrați în viața profesională. Sunt interesați doar de prezent, de la care cer în principal divertisment și poziționare favorabilă în anturaj. Iar, când mai au totuși planuri de termen lung, mulți se visează programatori de jocuri video, cântăreți, actori, dansatori de succes (fără să realizeze că în branșa artiștilor pe care ei îi admiră și urmăresc asiduu se pătrunde totuși foarte greu și circumstanțial, la noroc).
Sursa – alert24.ro
Leave a Reply