LUMINI ȘI UMBRE PE CALEA VIEȚII SAU DESTINUL OMULUI DE PE CULMILE DISPERĂRII, ÎN BRAȚELE MILOSTIVE ALE LUI DUMNEZEU!
Oarecând psalmistul se întreba: ce este omul să-ți amintești de el sau fiul omului ca să-l cercetezi pe el? Și, pe bună dreptate, fiindcă dacă am încerca să rezumăm sau să definim omul, rămânem neputincioși înaintea tainei sale! Deși s-a spus că omul ar fi numai o sumă de păcate, iar dacă le dăm la o parte, oare ce mai rămâne?
Alții au văzut specificul uman în inepuizabila sa capacitate de a spera, în curajul și în puterea de a nu-și abandona niciodată visele. Realitatea zilelor noastre, ca de altfel a istoriei umane, ne arată ființa umană gravitând adesea între trădare și iertare, între părăsire și iertare, între neputință și dinamism, între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie!
În Sfânta și Marea Miercuri, înaintea ochii minții noastre ne sunt luminate două imagini opuse, cea a lui Iuda, trădătorul, și cea a femeii celei păcătoase, chip al puterii de a cere iertare și de a se întoarce din neputința sa.
Prima dată se face pomenire de trădarea lui Iuda, unul dintre cei 12 apostoli, cu cel puțin la fel de bun potențial de a se dedica slujirii Domnului Său ca și ceilalți. Dar, patimile, păcatul și răul au învins în inima lui. El nu a reușit să-L urmeze cu fidelitate pe Domnul și Dumnezeul său. Umbra marii nopți l-a cuprins înainte de vreme, deși Celălalt Soare strălucea covârșitor, dar ochii sufletului său erau întunecați de mărunțișurile superficiale ale existenței sale. În fața eșecului a ales împietrirea, iar orgoliul său nemăsurat nu a găsit puterea de a se întoarce din risipirea în care devenise captiv. Din nefericire, a plecat în noaptea morții, deși puțin îi lipsea să nu intre în acel imens fluviu al harului iertării dumnezeiești.
Asemenea lui, mulți Iuda ai zilelor noastre uită că nu trădarea e păcatul cel mare, ci împietrirea în el și neputința de a cere iertare. Cu tristețe îi vedem și azi, iar cel mai dureros este că își ascund chipul trădării, ca și atunci, sub cel al prieteniei și al bunăvoinței.
Tot astăzi, avem amintirea femeii celei păcătoase care a uns cu mir capul Domnului, într-un gest profetic ce împlinea avant la lettre ritualul de înmormântare specific vremii. Câte doruri, câtă disperare, ori ce fapte teribile, eșecuri sau păcate o fi purtat această femeie în inima ei? Din cenușa înfrângerilor vieții și dintru adâncul neputințelor ei a găsit puterea aceea miriabilă de a se întoarce, a simțit că înaintea ei este Cel ce nu respinge niciodată pe nimeni, Cel ce ne iubește în toate neputințele și trădările noastre și care știe să vadă omul dincolo de haina patimilor lui.
La picioarele Lui, povestea vieții ei s-a luminat, sufletul i s-a vindecat, iar puterea ei de a iubi și-a găsit în sfârșit Persoana desăvârșită. În inima ei, iubirea milostivă a Domnului a întâlnit chipul acela al copilăriei trădate și, într-o clipă, de pe culmile disperării a intrat în oceanul iubirii dumnezeiești, care vindecă, restaurează și înalță totul.
Între disperarea păcatului și curajul reîntoarcerii se scrie istoria noastră, cu litere de foc, între trădare și reîntoarcere, între neputință și iubire vedem destinul atâtor generații, iar și iar.
Cu mâna noastră în mâna lui Dumnezeu putem scrie cea mai frumoasă poveste a vieții noastre, de aceea, să avem numai puterea smereniei și a iubirii după chipul Său!
Post binecuvântat tuturor!
Ionuț Ghibanu – Vicar Eparhial Arhiepiscopia Târgoviștei
Leave a Reply