
Trebuie să precizăm de la bun început că între religie și știință nu există opoziție, ci distincție. Știința lămurește multe din tainele lumii, dar inițiativa ei este limitată pentru că se sprijină numai pe rațiune. Însă cunoașterea adevărată înseamnă mult mai mult. Daca rațiunea nu ar fi sprijinită de lucrarea Duhului Sfânt, poarta spre Adevăr ar rămâne închisă. Știința, ca să înainteze tot mai mult în eforturile ei, ar trebui să dea rațiunii ceea ce în teologie se numește căldura dragostei și lumina credinței. Pe temeiul acesta clădește Biserica învățăturile sale care se adresează omului, dându-i acestuia încredințarea că prin iubire și credință se poate înainta la infinit în cunoașterea lui Dumnezeu și a creației Sale. În lumina acestui adevăr, știința devine o treaptă importantă a cunoașterii, care îl poate aduce pe omul veșnic căutător în apropierea adevăratelor răspunsuri. Din acest punct, mintea umană trebuie să-și recunoască neputința și să se lase călăuzită de lucrarea harului. Cercetând amănunțit tainele vieții, omul de știință găsește același răspuns pe care credinciosul simplu îl știe de la bun început: există Dumnezeu!
Astăzi, cu greu omul contemporan se mai poate smulge din determinismul legilor și principiilor ce se impun pe măsură ce evoluează cunoașterea. Creștinismul cu adevărat eliberează omul de sub robia legilor lumii de aici: cu credința într-un Dumnezeu veșnic, transcendent lumii create din nimic, după chipul lui Hristos care a transfigurat în El omul și cosmosul. Între știință și religie există un raport cel puțin simbolic, care așază cercetarea între elocvența unor legi imanente și înălțimea transcedentală a descoperirii dumnezeiești, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii. Dacă la temelia științei este așezată pornirea umanității spre a se descoperi pe sine și materialitatea în care se manifestă, tainele adevăratei cunoașteri despre lume sunt revelate în referatul Sfintei Scripturi, care spune: “Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința“(Ps. 18, 2).
Biserica mărturisește și propovăduiește că “numai la Dumnezeu sunt ascunse toate visteriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Coloseni 2,3), adică neprețuita comoară a cunoașterii, iar cel ce cercetează și pune în valoare comoara aceasta este cărturarul înțelept: “De aceea orice cărturar cu învățătura despre Împărăția Cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa noi si vechi“(Matei 13, 52). După învățătura Bisericii, toate însușirile spiritului omenesc, ce se pot manifesta în domeniul științific, toate facultățile umane creatoare de cultură sunt inspirate și călăuzite de puterea proniatoare a lui Dumnezeu. De aceea omul trebuie să fie un nou Adam, după chipul Mântuitorului, având menirea de a fi colaboratorul și continuatorul creației, sublimând natura ce i-a fost încredințată. Măsura în care omul înțelege să colaboreze la creație dă sens și finalitate operei sale.
Se poate afirma pe bună dreptate că religiozitatea a constituit prima motivație a cunoașterii și primul izvor al culturii umane. Cultura se înfățișează ca un fenomen unitar și organic în care științele, gândirea, lucrările se contopesc, fără a șterge trăsăturile diferitelor stiluri: “Cultura bizantină ca fenomen istoric – spunea Nichifor Crainic – înfățișează unitatea distinctă a stilului ortodox, afirmat în toate ramurile de creație ale spiritului răsăritean, de la cupola bisericilor până la miniaturile manuscriselor și până la genul istoriografic“.
Dr. Stoian Mihai Sebastian
Leave a Reply