Tarele sistemului nostru educațional sunt resimțite și de cei care fac parte din sistem. De multe ori tratamentele la care sunt și ei expuși sunt departe de a fi agreabile, fiind supuși la umilințe, presiuni și amenințări mai mult sau mai puțin subtile din partea superiorilor din minister. O mare parte dintre ei au ales “să refuze sau să mimeze implicarea”, inacţiune determinată de instinctul de autoconservare.
Dar iată că există și profesori care refuză să mai fie complici și să consimtă prin tăcere:
“Inițial, textul acesta era destinat unui auditoriu mai larg, dar m-am gândit bine și am ajuns la concluzia că, în perversitatea-i binecunoscută, sistemul de educație – prin șefii mai mari sau mai mici – va încerca să-l transforme într-o armă de hărțuire împotriva școlii noastre, împotriva mea. Ar zice, evident, că ceva e în neregulă în școală noastră, că eu am niște frustrări închipuite; că, de fapt, totul e minunat și doar percepția noastră este una subiectivă, falsă. De asemenea, din respect pentru voi, colegii mei , nu am vrut să aflați despre hotărârea mea de la televizor …
TEXT
Sunt Simona Comănescu, profesoară de limbă română la o școală din Târgoviște. Am ales să scriu acest mesaj (poate prea lung pentru răbdarea omului de secol XXI) din mai multe motive:
– am observat că mai sunt oameni cu care am în comun un principiu de viață conform căruia «cine tace consimte»;
– multe dintre manifestările cotidiene dovedesc faptul că și altora le pasă de ceea ce se întâmplă cu învățământul românesc, pe care îl cunosc bine, că doar toți au fost elevi, iar acum se lovesc de el ca părinți, ca profesori;
– spre deosebire de cei care răspund la întrebările jurnaliștilor cu senina replica «Nu știu, că io nu sunt de p-aici», eu cred că știu și sigur sunt chiar de pe-aici, adică din interiorul sistemului de educație, și anume de la talpa lui;
– consider că trebuie să afle și alții despre gestul pe care urmează să îl fac – unul extrem; el poate fi un un semnal de trezire, un imbold pentru cei din breaslă, care se revoltă zilnic între ei, dar nu au o atitudine fermă reală nici când văd că, în învățământ, mor oamenii pe capete cu mult înainte de pensie; se lasă în continuare umiliți și jigniți de presiuni și amenințări subtile sau directe din partea superiorilor din minister, din inspectorate școlare și chiar din partea părinților care, atunci când constată nereguli ori au vreo nemulțumire întemeiată sau imaginară, se revoltă puțin în reclamații nerealiste, apoi apelează la metode comode sau laşe de “implicare” – își mută copiii la altă școală sau dau bani pe meditații particulare.
Am în spate aproape 30 de ani de meserie făcută din plăcere și cu pasiune în aceeași școală, în aceeași cancelarie. Și tot de 30 de ani sper că ceva se va schimba, că vor exista politici naționale adevărate; de ceva timp însă, m-am resemnat. Nu este posibilă schimbarea, căci nimeni nu o dorește. Cei mai mulți dintre profesori au ajuns să refuze sau să mimeze implicarea, din instinctul de autoapărare, pentru că anduranța scade pe zi ce trece și nu vor să înnebunească la propriu; de asemenea, încearcă tot felul de soluții alternative și simultane tangențiale, unele la limita legalității, forțându-și capacitatea de rezistentă, pentru a mai câștiga niște bani în plus de salariu. Nu realizează, luați fiind de val, că, începând prea multe , nimic nu iese cum ar trebui și că, pe termen mediu și lung, apar două pericole: 1) mare parte din bani se va duce pe medicamente; 2) tot făcând, ani de-a rândul, lucruri cu care nu ești de acord, ajungi să-ți placă, și astfel nu mai recunoști ironia și perversitatea sistemului care te-a transformat în altcineva.
Banii alocați educației se cheltuiesc anapoda, pe cursuri de formare fără sens, pe simpozioane mai mult sau mai puțin naționale și internaționale(!), pe proiecte de salvat aparențele și de umplut dosare cu diplome care să mascheze incompetența sau resemnarea; iar dacă se mai găsește câte un șef cu bun simț, care nu uită că, înainte de toate, e om, cu idei și cu păreri de spus deschis, atunci acesta e ridiculizat de un șef mai mare.
Atitudinea asta a devenit modus vivendi, iar dacă unii continuă să-și facă treaba corect și la timp, sunt considerați fraieri sau extravaganți sau, evident, sunt suspectați de interese obscure.
Nu suport resemnarea, blazarea, sau ziceri de tipul «asta e situatia». Știu că există soluții simple și la îndemână. Pentru mine însă, ca persoană prea empatică și care își cunoaște bine limitele, există doar două variante: să devin nepăsătoare și să merg la școală ca un robot, fără să pun prea mare preț pe eficientă, sau să pun capăt acestei complicități cu un sistem dezolant, care macină nervi fără mustrări de conștiință. Am ales a doua variantă!
De curând, am decis ca de la 1 septembrie 2018 să solicit oficial desfacerea contractului de muncă. Este un gest riscant (nu am alte surse de venit, în afară salariului, chiar dacă mulți mă suspectează de altceva), dar și dureros – de când eram la grădiniță voiam să mă fac profesoară și cred că am vocația meseriei, iar în clasă, alături de copii, mă simț în zona mea de confort. Și apropo de copii – constat pe zi ce trece că orice copil al zilelor noastre, oricât de modest, este măcar într-un domeniu mai informat decât mine și are o mulțime de calități ce abia așteaptă să fie cultivate. Dar cine să mai aibă răbdarea să le descopere și să înțeleagă pe fiecare, tratându-l că atare, când tu intri în clasă măcinat de false probleme adiacente?! Oricât de bun actor ai fi, limbajul nonverbal și cel paraverbal te trădează, iar copiii simt și se manifestă potrivit vârstei.
Cu toate astea, nu mai pot fi complice și, pentru că îmi cunosc limitele, doresc să rămân sănătoasă fizic și mental pentru familia mea, deși asta poate fi interpretată ca un abandon al luptei. Aș fi făcut gestul de la 1 septembrie anul acesta, dar sunt diriginta uneia dintre clasele a VIII-a și nu am putut să-i “lovesc” pe copii și pe părinți într-un moment de fragilitate emoțională accentuată.
Așa cum toți care au încercat să iasă din tipare au fost ironizați și catalogați drept excentrici , tot astfel mă aștept să se întâmple și cu mine: oamenii vor discuta cu aparentă discreție, pe la colțuri(!) un timp, apoi vor uita; vor intra în rutina cotidiană și vor face abstracție că în școli se promovează nonvalorile, că evaluarea cadrelor didactice se face după grosimea dosarului personal, că învățământul nu «este centrat pe elev», cum se spune, ci pe hârtii, cât mai multe hârtii; că profesioniștii sunt ignorați cu bună știință, pentru că șefii au complexe de inferioritate mascate într-un fel sau altul.
Aș mai adaugă ceva. În toată cariera mea de profesoară, m-am ghidat după un principiu ce mi s-a întipărit în minte de când eram elevă – acela că școala se face la școală, nu acasă. Nu am dat meditații pe bani niciodată, deși am la fel de mare nevoie de ei ca oricine. În schimb, an de an, în puținul meu timp liber, am făcut săptămânal la școală pregătiri suplimentare cu elevii pentru examenele naționale (așa cum fac și alți colegi), pentru că așa am crezut eu că vin în sprijinul părinților și al politicii școlii mele, care se dorește un alt fel de școală; și pentru că am încercat, astfel, să suplinesc lipsurile programelor școlare modificate mereu după legile compromisului și ale jumătăților de măsură. Am încercat să găsesc soluții eficiente, pentru o promovabilitate cât mai mare, după cum ne sugera un inspector, vrând să fie sau doar să pară bine intenționat. Am încropit un spațiu mai ospitalier, unde copiii să se simtă mai … ca acasă, relaxați și să învețe mai ușor; i-am chemat mereu după ora 16, că să fie mai odihniți, hrăniți și cu chef de treabă. Dacă aveam suficient spațiu, îi luăm acasă, dar locuiesc la bloc … Evident că mulți cred că nu am altceva mai bun de făcut cu timpul meu, că nu-mi trebuie bani și altele asemenea. Dar sunt și soție, și mamă, și gospodină, și un om care citește, vede filme, face sport, se întâlnește cu prietenii, deci un om care nu s-a dezumanizat. Am putut să le fac pe toate, și poate aș putea în continuare, fiind o persoană organizată care nu a renunțat la umanitatea din ea pentru compromisuri dureroase. Am încercat să mă ocup de fiecare copil exact așa cum mi-aș fi dorit, ca părinte, să fie tratat copilul meu. Sper că am reușit. Dar în acest moment am atins o limită – sentimentul complicității s-a acutizat și mă doboară cum nu a reușit să o facă nicio greutate din viața mea de până acum.
Nu știu ce voi face de la 1 septembrie 2018, pentru că până la pensie mai am cel puțin 8-10 ani; și nu ascund că mi-e frică de ce va urma. Probabil că va trebui să abandonez principiul copilăriei, să devin PFA și să fac meditații plătite, să mut școala de la școală acasă; poate voi da consultații pe probleme de exprimare corectă (Cine are nevoie…?!), poate voi fi bonă pentru copii sau bătrâni; nu știu, până pe 31 august voi găsi o variantă potrivită, dar sigur va fi una cu oameni, nu cu hârtii. Fiindcă alte locuri de muncă pentru femei trecute de 50 de ani și profesoare, pe deasupra, nu se prea găsesc, după cum am prospectat piața!
Îmi asum și riscul de a fi etichetată ca membră a unei familii extravagante, deși eu consider că familia mea este un model de normalitate – soțul meu a refuzat constant funcții de conducere în domeniul în care lucrează, dezamăgit, de-a lungul anilor, de aceleași probleme (este medic la Ambulanță!), deși a fost curtat de toate partidele ce s-au perindat pe la putere; băiatul meu a refuzat să dea BAC-ul ca un gest de revoltă împotriva școlii care l-a umilit (pe atunci l-am judecat aspru că nu se aliniază în turmă), apoi a ales, cum spune el, «să fie fericit înainte de pensie» și s-a retras, la 20 de ani, la țară în vârful unui deal; s-a făcut țăran și antreprenor, încercând să pornească o mică afacere în domeniul sportiv, cu puținii bani dintr-o moștenire, dar cu multă pasiune.
În încheiere, mai spun doar atât: faceți ce credeți de cuviință cu acest text – considerați-l un mesaj emoțional extremist, prologul unui act de curaj, suma frustrărilor unei profe înăcrite/zaharisite, un cântec de lebădă, parastasul unei cariere, autoterapie prin scris; uitați-l printr-un sertar/dosar(!) al minții sau dați-l mai departe. Aveți destule opțiuni.
P.S. Cineva mi-a spus că-mi apreciază curajul de a pleca. Eu spun că apreciez curajul colegilor mei de a rămâne.
P.S.2 Dragi cititori (pare că sunteți destul de mulți),
E posibil ca introducerea textului postat anterior să pară ipocrită, de vreme ce am făcut-o publică, deşi nu intenționam asta. Dar, după ce am transmis acest mesaj colegilor de cancelarie, în consiliul profesoral, multă lume m-a rugat să permit distribuirea.
De asemenea, nu pretind că am găsit SOLUȚIA, ci doar soluția potrivită pentru MINE.
Şi nu aş vrea să cădeți în capcana justificării neputințelor fireşti prin a-mi găsi mie pete, multe pete …”
http://teachforromania.org/
Demnitatea și curajul pe care le arătați inspiră. Vă trimit aceasta recomandare pentru că, deși este perfect de înțeles că ați obosit, totuși cei ca dumneavoastră sunt cei care pot sprijini schimbarea, prin atitudine dar și prin experiența profesiei în sine. Cu Teach ați avea un sprijin, atât dvs. cât și școala.
Eu am doar 15 ani in sistem, am invatat din rasputeri tot ce mi s-a cerut pentru titularizarile acestea tampite, am toate gradele, desi sunt tooot suplinitoare. Nu m-am vabdut niciodata nimanui, nu le sunt datoare, am muncit in scoli pe branci, cot la cot cu alti colegi seriosi, titulari sau suplinitori. Eu va invidiez de un singur lucru: titulatura. Eu mi- o doresc de mult, am avut note foarte bune la examene, dar unde a fost ghinionul mai mare, am aparut si eu. Eu personal nu as renunta prin demisie, ci as lua o pauza, de un an cfs, as gasi o portita sa fac o pauza…poate sunteti surmenata, satula de tot si toate. Nu mai dati niciun minut din viata copiilor altor parinti, neplatita, ca ei, oricum, majoritatea sunt niste snobi superficiali, care,desi au bani, nu mai iau meditatii la copii, ca “se descurca”, fac profesorii moca la scoala. Oricum ce nu e platit nu produce efecte pozitive. Parintii strica banii pe la Mall, pe produse ” de firma”, masini etc. Sa isi educe propriii copii, sa ii invete sa se poarte in lume, sa vorbeasca frumos etc. Dumneavoastra faceti strict ceea ce aveti in fisa postului si pentru ce sunteti atita. In rest, Dumnezeu ci mila. Sa ma iertati ca am indraznit sa comentez aici, dar sunt si eu filolog. Eu nu as renunta incaa titulatura, ca o data ce plecati, locul se va completa cu alta profesoara. Numai bine va doresc!